Articol scris de Dr. Rubin Munteanu
Este fara indoiala o intrebare complexa ce face parte din genul acela de intrebari simple, dar cu raspuns aproape imposibil de dat. Am intrebat de-a lungul timpului multi oameni, in special pe studentii mei (indivizi sinceri care mai stiu ceva despre lumea medicala fara insa sa fie total acaparati de ea) si raspunsurile contineau toate acelasi numitor comun: referintele altor oameni despre acel doctor, in special fosti pacienti.
Am mai primit, rar ce-i drept, cate un raspuns care viza site-urile respectivului doctor aflat in discutie. Pentru cei din orase fara facultati de medicina, un criteriu suplimentar il reprezinta apartenenta la sistemul universitar medical si desigur capitala tarii beneficiaza de statutul de centru. Aici intervine puternic in favoarea doctorului respectiv posibilitatea de a avea acces la o aparatura mai performanta, unele spitale fiind creditate in mod traditional ca fiind mai bine dotate decat altele.
Trebuie spus ca si doctorii insisi recurg la acelasi sistem cand sunt pusi in situatia de a gasi un doctor bun pentru cineva apropiat lor. Avantajul lor este ca pot dispune la nevoie de un surplus de informatii „de interior”, genul de informatii „clasificate”, niciodata usor de obsinut.
N-am fost in sinea mea niciodata multumit cu acest sistem, chiar daca am recurs la el de foarte multe ori. Printre altele, meseria mea de doctor ma obliga, relativ frecvent chiar, sa recomand doctori de alte specialitati pentru diversi cunoscuti de-ai mei, in marea majoritate fosti pacienti. Cred ca sistemul este empiric si ca atare genereaza multe rezultate false. Apoi el se bazeaza pentru majoritatea situatiilor pe un singur criteriu si anume pe faima. Un aspect care, daca ar fi sa-l credem pe anticul filozof Epicur, nu este nici naturala si nici necesara. Asa o fi, dar este cu neputinta de ignorat mai ales astazi, cand traim intr-o lume guvernata de obsesia imaginii si publicitatii.
Nicodata n-as fi indraznit sa fiu atat de categoric in exprimarile mele cu privire la acest subiect daca nu as fi citit, absolut din intamplare, o carte aparuta in 2007 la Editura Stiintelor Medicale intitulata „Arta pierduta a vindecarii”, semnata de Dr. Bernard Lown (am aflat ulterior ca omul este o mare somitate americana in cardiologie). Cand am zarit-o pe raftul librariei (asezata ceva mai ferit, probabil ca fiind aparuta de doi ani nu inregistrase succesul comercial dorit) am crezut ca face parte din sutele de subproductii literare care ne „invata” tehnici de autovindecare pentru orice boala am avea. La o privire mai atenta am remarcat ca, sub numele autorului, editura precizase ca acesta este laureat al premiului Nobel pentru Pace si acest lucru m-a determinat s-o rasfoiesc (recunosc aici importanta reclamei). Cartea s-a dovedit pur si simplu exceptionala. Este evident punctul meu personal de vedere, nu stiu cum ar fi ea vazuta de cineva din afara profesiei medicale. Motivul pentru care fac insa referire la ea aici este un subcapitol aflat chiar la sfarsitul volumului, subcapitol intitulat „Cum alegem un doctor”.
Ce ne spune in esenta Bernard Lownt (un doctor aflat la finalul unei cariere impresionante si pe care il simti din fiecare pagina a cartii ca este patruns de un umanism pe cat de rar pe atat de nobil).
Criteriul considerat de Lown ca fiind cel mai important este „chimia” dintre doctor si pacient si nu bunul renume al doctorului si ne ofera si cateva mici indicii care sa ne ajute in decizia noastra. Bunaoara respectul pe care medicul il confera pacientului, respect exprimat prin punctualitate, atentia completa acordata pacientului pe perioada consultatiei (daca permite sa fie intrerupt de apeluri telefonice atunci este evident un punct negasiv) si in general adoptarea unei atitudini politicoase. Un alt aspect considerat important este atitudinea medicului si aici Prof. Bernard Lown crede ca acesta trebuie sa radieze optimism (evident nu unul deplasat ca amploare si manifestari). Cred ca termenul de optimism bine temperat ar fi expresia care s-ar potrivi cel mai bine.
Eu personal nu am fost pana aici tocat de nimic (desi marturisesc ca vad aproape zilnic atitudini aflate la ani-lumina de ce se spune in aceasta carte), dar ceea ce a urmat m-a frapat prin adevarul profund pe care-l contine. Bernard Lown spune ca „un factor important in alegerea unui medic este daca doctorul e pregatit si capabil sa asculte”. El chiar spune ca exista studii care arata ca doctorii isi intrerup pacientii la fiecare 15-30 de secunde. Problema merita o privire mai staruitoare. Avem aici (stiu bine din practica mea cotidiana) un conflict major: doctorii nu au timp sa stea de vorba cu pacientii, iar acestia relateaza (cu exceptii prea putine) amanunte neimportante pentru scopul consultatiei. Dar prima consultatie a unui pacient este de obicei hotaratoare pentru tot parcursul relatiei pacient-medic. Tot ce urmeaza in materie de investigatie pleaca de la presupunurile ivite in mintea doctorului in urma anamnezei (termenul vine din greaca veche, anamnesis care inseamna reamintire si defineste totalitatea informatiilor pe care medicul le obtine de la pacient sau insotitorii lui, (conform cu Dictionarul Medical, vol. 1, Editura Medicala, Bucuresti, 1969). Scopul anamnezei este aflarea diagnosticului si efectuarea sa este o arta greu de deprins, dupa cum invata (dar nu crede decat mai tarziu) fiecare student la medicina la inceputul anului III. In termenii laureatului Nobel mai sus citat, hardul cu informatii se afla in totalitate la pacient si doar la el. Este bine si de mult stiut ca 60-70 poate chiar 80 % din diagnostice sunt stabilite pe baza anamnezei, investigatiile paraclinice confirma sau nu supozitiile si aduc o serie de informatii amanuntite despre stadiul de boala, rasunetul asupra altor organe si sisteme, etc.
Pentru a incheia premisele necesare inaintea formularii unei concluzii la frapanta afirmatie despre rabdarea doctorului de a-si asculta pacientii trebuie spus ca in medicina se greseste mai mult din neatentie si superficialitate decat din nestiinta. Nu mai stiu cine a spus si unde aceasta vorba mare, dar ea ar trebui sa figureze ca un citat cu referinta bibliografica pentru onestitate. Concluzia: Bernard Lown are dreptate. Eu nu as avea incredere intr-un doctor care nu si-ar face niciodata timp sa asculte ce ma supara pe mine. I-as acorda o perioada de gratie stiind bine ca trebuie sa faca prea multe lucruri (si mai ales prea multe care nu tin de actul medical ci de considerente administrasiv-birocratice) si ca, mai ales, trebuie sa aiba dispozitia interioara si mintea limpede ca sa poata judeca corect. Si as mai face ceva foarte important. As rememora pentru mine ceea ce ma supara, succesiunea in care au aparut semnele de boala, as cauta sa nu omit nimic din ce cred eu ca s-a schimbat in starea mea de sanatate. Acest lucru ma va face sa fiu exact si concis. As evita lungi descrieri bogate in amanunte neimportante (contextul social in care au aparut simptomele, numele doctorilor si al spitalelor la care am mai facut investigatii) si mai ales as evita cu desavarsire sa folosesc un limbaj sofisticat, plin de termeni medicali pe care cu greu as putea fi sigur. As fi foarte atent la ce intrebari mi-ar pune doctorul (in masura in care le-am anticipat rapunsul la ele ar fi mai complet si mai corect) si as cauta sa fiu scurt si exact in intrebari. Nu m-as scuza niciodata pentru vreun semn de boala trait, chiar daca el vizeaza regiuni anatomice si functii fiziologice despre care n-as vorbi niciodata in public. Nu in ultimul rand as face ordine in documentele medicale pe care le am astfel incat sa-i fie usor sa le parcurga in ordine cronologica.
N-as avea incredere intr-un doctor atat de grabit incat sa nu ma examineze cu atentie (chiar daca acest lucru implica sa ma astepte sa ma dezbrac), dar nici n-as veni la o consultatie programata intr-o stare de igiena care sa-l faca sa aiba reticente in a ma atinge.
Revenind la sfaturile din cartea amintita mai trebuiesc mentionate doua calitati ale doctorului care-l fac sa puncteze hotarator pentru calificativul de doctor bun. Prima este onestitatea. Niciun doctor nu este atotstiutor, niciun om nu este ferit de greseli si mai mult, medicina nu este o stiinta exacta. Un citat din Bernard Lown este fara echivoc: „recunoasterea publica a greselilor este cea mai buna cale pentru a evita repetarea lor si este, de obicei, semnul care indica un medic de mana intai”. A doua este umanitatea (care include si modestia). Tot cuvintele cardiologului american definesc cel mai bine aceasta latura: „… pacientul cauta un medic cu care sa se simta in largul sau […], un doctor pentru care pacientul nu reprezinta o statistica, un doctor care nu exagereaza simptomele minore ale unei boli, nici nu e coplesit de cele majore si, mai presus de toate, un semen uman a carui grija pentru pacienti este sustinuta de dorinta de a servi si considera acest fapt ca pe un privilegiu”.
Ar mai fi aici de adaugat ceva; si anume disponibilitatea doctorului pentru a oferi raspunsuri la intrebari incomode. Daca acestea nu sunt puse cu aroganta sau reavointa, ci vin dintr-un firesc sentiment de ingrijorare al celui suferind care se „da” pe mana doctorului, atunci nu este nici un motiv pentru care un doctor sa refuze sa raspunda. Lipsa de transparenta a doctorilor, dar si a spitalelor, face mult rau relatiei pacient-medic. Cum si „vanatoarea obstinanta de vrajitoare medicale” pe care o practica mass-media romaneasca periodic nu face decat rau acestei relatii, cu pierderi serioase numai pentru cei implicati in ea. Prima data cand am fost intrebat (este drept ca nu direct ci pe un forum de discutii medicale anonime pentru toti cu exceptia mea) cate operatii de acel fel facusem, ce fel de complicatii si cate anume avusesem, cate anume au fost mortale, etc. am avut un prim sensiment de retragere. Unde o sa ajungem daca facem publice astfel de informatii. Apoi mi-am dat seama ca omul avea perfecta dreptate sa faca acest lucru (deloc surprinzator, s-a dovedit ulterior ca este doctor) si ca astfel de informatii ar trebui sa fie disponibile.
In final as reformula putin ceea ce caut, nu un doctor bun ci un doctor in stare sa ma vindece pe mine de boala pe care o am, iar daca ea nu mai poate fi vindecata sa ma trateze in asa fel incat sa ma doara cat mai putin si sa-mi afecteze cat mai putin conditia mea de om.
