Articol scris de Dr. Rubin Munteanu
Nu asociem niciodata politetea cu pericolul, iar aici ma refer la politetea exercitata cu sinceritate, nu la gandul duplicitar sau la inselatoria efectuata sub aparenta bunei cresteri. Aparent, politetea exemplificata in codul bunelor maniere nu face rau nimanui. Totusi, exista un teritoriu (cel putin eu stiu unul) in care respectarea acelor frumoase legi din acest “cod” (pe care ar trebui sa-l respectam toti) poate face rau. Este vorba de mancare. Pentru ca mancarea in exces ne face rau.
Cred ca toti stim acest lucru, dar mai grea pare sa fie evaluarea “excesului”. Nu vreau sa intru aici in dezbaterea ce inseamna “prea mult”, as dori doar sa vorbesc despre acele momente in care ceilalti ne incurajeaza sa mancam prea mult.
Interesant este ca o fac cuprinsi de buna credinta, dorindu-ne binele si de multe ori apeland la argumentul politetii, argument care ne prinde cu garda jos.
Politetea periculoasa incepe in copilarie cand bunica ne invata ca “nu-i frumos” sa lasam ceva in farfurie. Desigur, bunica isi doreste copii sanatosi si nu cred ca cineva poate sa contrazica vreo bunica cand e vorba de stiinta de a creste copii. N-am intalnit niciodata (exceptiile se vor supara pe mine, dar fiind exceptii sunt minoritare) o bunica spunand ca odorul ei mananca prea mult. Sau ca ea face portiile pur si simplu prea mari. In mod natural copiii au tendinta sa refuze mancarea in exces, dar acest instinct sanatos poate fi repede perturbat. Cine e cuminte, papa tot.
Politetea periculoasa continua la scoala. Cand e ziua cuiva, acesta va imparti bomboane. Si toti copiii, frumos asezati in banci vor manca (nespalati pe maini) cate o bomboana. Pentru ca, nu-i asa, e un afront teribil sa refuzi acea bomboana aniversara.
Am observat la multe persoane (chiar si la mine) insistenta in a oferi din mancarea lor celorlalti. Doamne fereste sa ajungi la cineva acasa si sa refuzi prajiturica, dulceata sau in alte vremuri serbetul. Si tot Doamne fereste sa nu oferi musafirilor macar acolo, ceva pe masuta, un suc, o aluna sau un fursec. In acelasi context, am auzit de multe ori indemnuri incurajatoare de a gusta ceva, ca doar “nu esti la cura de slabire, nu-i asa”. Si toate eforturile de pana atunci ale bietului pofticios cu o problema de greutate (nu e politicos sa spui gras, obez si nici macar supraponderal) se duc pe sucul dulce al Sambetei.
Din perspectiva mea de chirurg bariatric am profunda convingere ca omul mananca doar stand jos la masa, pe fata de masa, spalat pe maini si cu tacamuri. Si asta trebuie sa se intample de 3 ori pe zi, la micul dejun, la pranz si la cina. Tot ce nu respecta aceasta regula este gresit si trebuie redus la minimum. Inteleg cat de greu este in societatea actuala sa mai respectam ceva ce pentru Moromete nu era dificil; este insa si mai greu sa urmam regula celor trei mese in conditiile in care semenii nostri sunt cuprinsi de bune intentii, dar captivi unor reguli de politete conventionale.
Nu avem de ales decat sa schimbam regulile sau sa dam noi dovada de impolitete, refuzand cu fermitate extracaloriile oferite din buna, dar neinteleapta crestere.
